Jurnaliştii.ro: Cum se vede astăzi la 29 de ani ziua de 13 iunie 1990? Cine a avut interes să aducă minerii la București?
Romulus Cristea: În data de 13 iunie 1990 autoritățile statului au intervenit violent și au pus capăt brusc, manifestației – maraton, declarată anticomunistă și care începuse în data de 22 aprilie prin ocuparea Pieței Universității. Au urmat două zile de teroare, 14 și 15 iunie 1990, perioadă cunoscută sub numele generic de mineriadă și care a rămas în conștiința oamenilor ca un act de teroare îndreptat împotriva populației.
Manifestația din Piața Universității, din 1990, a rămas referința luptei pentru democrație și libertate în România post-decembristă. Deşi protestele au fost înăbușite și rezultatele alegerilor legislative din 20 mai 1990 au arătat că majoritatea populației avea simpatii pro-FSN, evenimentele de atunci au netezit, datorită simpatiilor iscate în mediile occidentale, drumul României spre democrație. Cu multe hopuri, dar a fost o cale fără de întoarcere pentru societatea românească.
Cine a avut interesul să aducă minerii la București?
Bineînțeles cei care puteau, cei care dețineau pârghiile necesare pentru a declanșa o astfel de deplasare. Doar autoritățile oficiale, cei care preluaseră puterea și care erau sprijiniți de foștii coordonatori ai organelor de Securitate aveau o astfel de disponibilitate.
În primul rând trebuie spus că nu a fost prima oară când s-a întâmplat acest lucru. Lumea a mai uitat, dar istoria a consemnat. Perioada de început a anilor 1990 a fost plină de frământări sociale și politice. Manifestațiile, mitingurile, grevele erau o permanență. Toate protestele, dar absolut toate au avut ca inițiator de declanșare cererea adresată autorităților de a se spune „adevărul despre revoluție”, despre teroriști, despre morții și răniții din decembrie 1989.
La aceasta s-au adăugat apoi, rând pe rând solicitări politice, economice, sociale și altele. Minerii au fost aduși să intervină, prima oară, în perioada post-decembristă împotriva mitingului partidelor de opoziție (în principal PNȚCD și PNL) din 28-29 ianuarie 1990. În dimineața zilei de 19 ianuarie 1990, câteva mii de mineri au sosit la București și s-au adunat în Piața Victoriei unde li s-au alăturat muncitori de la uzinele bucureștene. Au fost organizate mai multe „raiduri” prin București, fiind vizate sediile partidelor de opoziție.
În 18 februarie 1990, în Piața Victoriei a avut loc o manifestație care fusese anunțată prin manifeste cu câteva zile înainte. Protestul anunțat ca având caracter anticomunist s-a transformat într-un protest anti-FSN și anti-Iliescu. La un moment dat, în zona Pieței Victoriei a apărut vice prim-ministrul de atunci, Gelu Voican Voiculescu, care s-a afișat ostentativ cu o armă automată, ceea ce a iscat foarte multă rumoare printre cei prezenți.
Miile de manifestanți din Piață au luat cu asalt clădirea Guvernului și au ocupat-o. Și de această data, după lăsarea întunericului, forțele de ordine au intervenit brutal. Sute de oameni au fost arestați, atât cei prinși în interiorul Guvernului, cât și cei care rămăseseră prin zonele adiacente. Noaptea târziu au fost aduși și 4.000 de mineri din Valea Jiului, care au acționat alături de soldați de la Ministerul Apărării Naționale și Poliție.
În perioada 13-15 iunie a avut loc represiunea împotriva manifestanților din Piața Universității. În ziua de 13 iunie au acționat împotriva protestatarilor, pe lângă militari și poliţiști și mii de muncitori din București, în special de la IMGB. La Universitate și la Televiziune, se striga: „IMGB face ordine!”.
După ce luptele de stradă ajunseseră de necontrolat, se devastaseră și se incediaseră sediul Poliției Capitalei, Televiziunea, și două sediile ale SRI-ului, în ziua de 14 iunie, în jurul orei 3 noaptea au fost aduși cu sprijinul autorităților garnituri întregi de trenuri cu mineri. Odată cu sosirea minerilor lucrurile au luat-o razna, civilii prinși pe străzi erau bătuți măr și arestați, sediile partidelor de opoziție au fost devastate și parţial incendiate, sute și sute de opozanți, dar și oameni care nu aveau niciun amestec cu manifestațiile au fost ridicați de pe stradă sau de la domicilii și duși sub arest la sediul Poliției, la Guvern, la unități militare (Măgurele și Băneasa).
Pe lângă cei peste 1.000 de reținuți, au mai existat și patru victime prin împușcare (la Ministerul de Interne și pe Calea Victoriei, lângă Casa Centrală a Armatei).
Care au fost cauzele care au determinat acțiunea în forță a minerilor de atunci? Ce rol a jucat ”Fenomenul Piața Universității” în declanșarea tragicelor evenimente de atunci?
Este greu de descris ceea ce s-a întâmplat în ziua de 13 iunie 1990. Este extrem de dificil pentru cei din alte generații să înțeleagă amploarea acelor evenimente. A fost haos și sânge. A fost un război urban în toată regula.
Violențele din acele zile sunt greu de închipuit și niciodată de atunci, nicio altă manifestație sau represiune nu a mai avut o asemenea amploare, deşi unii încearcă, din ignoranță sau frustrări să facă comparații. Bucureștiul ardea, la propriu. S-au folosit mii de cockteil-uri Molotov, care zburau spre forțele de ordine, spre mașinile de luptă, prin geamurile unor instituții.
În Piața Universității ardeau autobuzele Ministerului de Interne și cele ale Ministerului Apărării. Sediul Poliției Capitalei ardea, la fel și sediul Ministerului de Interne, unde un grup de manifestanții încercau să demoleze porțile de intrare cu ajutorul unui camion. Brusc, a început să scoată fum și sediul SRI, denumit „La Cupola” și unde se aflau cartotecile și alte evidențe.
Totul ardea, se spărgeau geamurile magazinelor și ale instituțiilor. Apoi a fost ocupată și parţial incendiată Televiziunea Română. În zona Ministerului de Interne și al Poliției Capitalei începuse să se tragă cu muniție de război. Pe Calea Victoriei au fost aduse tancuri și alte mașini de intervenție ale forțelor de ordine. Un elicopter militar survola la mica altitudine Calea Victoriei și din cer au fost aruncate câteva zeci de mii de fiole cu gaze lacrimogene. Străzile și manifestanții erau înecați în fum și gaze de luptă și nu știe nici în prezent de unde manifestanții se tot aprovizionau cu cockteil-uri Molotov.
La un moment dat, transmisia postului naţional de televiziune a fost întreruptă. La reluarea emisiei, se lansează un comunicat oficial prin care se transmite că a avut loc o „tentative de lovitură de stat cu caracter legionar”. Cum credeți că reacționează oamenii obișnuiți, neinformați corespunzător, neimplicați politic și ocupați doar cu asigurarea traiului zilnic când aud un astfel de comunicat pe singurul post de televiziune existent?
Aproape firesc, unii s-au gândit că e cazul să susțină demersurile oficialilor. Poate că și minerii au gândit la fel. Însă a susține un demers în limite legale și a te alătura unei represiuni injuste, violente presărate cu morți, răniți și arestați e cale lungă.
În primul rând comunicatele oficiale, la care s-au adăugat demersurile concrete ale autorităților care au sprijinit fărădelegile grupurilor de mineri din Valea Jiului, dar și muncitori de pe platformele industriale bucureștene au susținut toate ilegalitățile și violențele din acele zile.
România a fost în pragul unui război civil, manifestanții din Piața Universității și simpatizanții lor pe de-o parte și minerii plus muncitorii susținuți de forţele de ordine de cealaltă parte. Pe durata a cel puțin trei zile a fost ceea ce am putea numi ca terorism de stat.
Evenimentele din 13 iunie 1990 au fost declanșate de autoritățile statului, care au intervenit brutal și nejustificat, scoțând din Piața Universității o mână de oameni care mai rămăsese acolo, în corturile de pe platforma Teatrului Național. Protestul oricum se stinsese sau mai avea puțin să se termine, marea masa de demonstranți, inclusive reprezentanții Ligii Studenților consimțiseră să renunțe la protest după anunțarea rezultatelor alegerilor, în urma cărora Ion Iliescu devenise președinte cu o majoritate zdrobitoare, iar FSN obținuse un scor electoral care- asigura de departe supremația la putere.
Ce rol a jucat fostul președinte Ion Iliescu în mineriadă? Este acesta unicul vinovat sau doar victimă care a scăpat situația de sub control? Dar cu Miron Cozma cum rămâne?
Ion Iliescu era poate personajul cel mai antipatizat atât de opozanții din partidele istorice, cât și de manifestanții din Piața Universității. Însă sentimentele erau reciproce, sa să spunem așa.
Nici Ion Iliescu nu rata vreun prilej în interviurile date la presă, în emisiunile tv sau în discursurile de la CPUN ca să-i numească pe manifestanții din piață „golani” sau „huligani”. De asemenea, presa de opoziție mustea de articole conspiraţioniste privind trecutul lui Ion Iliescu și legăturile cu Moscova, Piața Universității se cutremura de lozinci anti-FSN și anti-Iliescu, iar zeci de muzicieni lansaseră melodii care-l parodiau sau acuzau, însă trebuie menționat însă că Ion Iliescu nu a condus singur guvernul sau guvernele de atunci. El a fost sprijinit și încurajat de anturajul său, de anumiți oameni care fuseseră învățați să fugă sau să părăsească corabia la pericol.
Este adevărat că Ion Iliescu i-a comparat pe manifestanți cu legionarii, dar la fel de adevărat este și faptul că în jurnalele de luptă ale unităților armatei care au acționat atunci consemnează, în scris neadevăruri care le-au justificat acțiunile. Într-unul din jurnalele de luptă se consemnează faptul că pe Calea Victoriei sunt prezente batalioane legionare cu drapele fasciste, că unii striga lozinci legionare, etc.
Nu a existat nici un corespondent în realitate pentru asemenea manipulări sau descrieri. Au fost doar fabulații.
Trebuie însă menționat și un episod consemnat într-unul din rechizitoriile Parchetului privind evenimentele din 13-15 iunie și în care este descrisă atmosfera de la sediul Ministerului de Interne și de la Inspectoratul general al Poliției (IGP). În timp ce Ion Iliescu se agita în legătură cu amploarea manifestației de la Universitate, generalul Corneliu Diamandescu, șeful de atunci al IGP „stătea îmbrăcat lejer la birou, în papuci, cu o sticlă de whisky și se uita la televizor la un meci”.
În după-amiaza zilei de 13 iunie 1990, în jurul clădirii Ministerului de Interne s-a adunat un grup de câteva zeci de persoane, numărul acestora crescând în scurt timp la aproximativ 200. Aceştia, la început s-au manifestat paşnic şi scandau lozinci prin care cereau punerea în libertate a celor reţinuţi în cursul dimineţii, fără să cunoască faptul că acest lucru se produsese deja, manifestanţii bănuind că persoanele respective se află în arestul poliţiei.
De asemenea solicitau demisia ministrului de interne generalul Mihai Chiţac. Neluându-se măsuri deosebite pentru paza şi apărarea sediului Ministerului de Interne, în exterior nu existau decât patru posturi de santinelă, militari în termen, care în momentul sosirii demonstranţilor au fost retraşi în interior, astfel la fel că, la sediul Poliţiei Capitalei, din acel moment în afara clădirii nu se mai afla nici un dispozitiv de pază şi apărare, a cărui existenţă ar fi fost absolut necesară, ţinând seama de modalitatea în care s-au derulat evenimentele în cursul zilei.
Un dispozitiv de pază şi apărare era necesar cu atât mai mult cu cât în cursul dimineţii, un număr impresionant de poliţişti şi scutieri au eliberat Piaţa Universităţii şi era previzibil faptul că vor avea loc acţiuni de protest, ca urmare a reţinerii fără temei legal a 263 de persoane.
„În condiţiile arătate anterior, s-a petrecut un fapt deosebit de important şi cu efecte negative în derularea ulterioară a evenimentelor şi anume părăsirea nejustificată a clădirii Ministerului de Interne de către generalul Mihai Chiţac, ministru în funcţie. Acesta a susţinut că, după convorbirea telefonică avută cu Ion Iliescu, în care i s-a reproşat că a dispus eliberarea persoanelor reţinute în cursul dimineţii, practic i s-au întrerupt legăturile telefonice şi prin staţia de emisie-recepţie cu Inspectoratul General al Poliţiei şi, ca atare a decis să se deplaseze acolo.
Intrând în biroul şefului IGP, l-a găsit pe generalul Corneliu Diamandescu având o atitudine relaxată, fiind îmbrăcat lejer, în papuci, cu o sticlă de whisky şi urmărind meciul la televizor. De acolo, ministrul de interne, învinuitul Mihai Chiţac, a coordonat activitatea subalternilor săi prin telefon şi staţiile radio, transmiţând ordine şi aprobări, inclusiv pentru deschiderea focului cu muniţie de război, împotriva manifestanţilor care, de mai mult timp, strigau lozinci împotriva lui şi îi cereau demisia”, se mai menționează în rechizitoriul Parchetului privind evenimentele din 13-15 iunie 1990.
În privința lui Miron Cozma, liderul minerilor din Valea Jiului, lucrurile sunt mai mult decât clare. Deși acesta susține în prezent că a fost manipulat și că de fapt grupuri de securiști coordonau deplasările minerilor în Capitală, în 1990 se lăuda și se afișa în toate emisiunile tv lăudându-se cu acțiunile minerești.
De altfel, el a continuat să fie implicat și în alte acțiuni violente de stradă, în 1991 fiind implicat în mineriada care a dus la căderea guvernului condus de Petre Roman. Însă și mai curios este faptul, că mai multe organizații neguvernamentale sunt acum lovite de sindromul Stockholm, liderii acestora afişându-se în conferinţe de presă alături de Miron Cozma, care-și proclamă constant nevinovăția.
Sursă foto: identitatea.ro
În fapt, reprezentanții acestor ONG-uri mizează pe o alianță care să multiplice acuzele la adresa lui Ion Iliescu, dar calcă în picioare memoria victimelor. Nu poți face dreptate falsificând istoria.
Cine sunt vinovații pentru mineriadă și pentru morții din acele zile ale urii de pe străzile din București?
Vinovații pentru mineriadă și pentru morții din perioada 13-15 iunie sunt identificați în Dosarul Mineriadei. De-a lungul a 28 de ani, procurorii militari, la fel ca și în Dosarul Revoluției, au audiat mii de martori, au declasificat documente oficiale și au făcut reconstituiri pe teren. Ca lucrurile să fie mai clare, în legătură cu evenimentele de la mineriadă au fost condamnate zeci de persoane.
O parte din manifestanții reținuți în legătură cu Piața universității au fost grupați în trei loturi și judecați. Toți au fost eliberați în 1991, însă unora dintre ei le-au fost reținute pedepsele, instanța consemnând că perioada de reținere corespunde faptelor descrise parţial la dosar. De partea cealaltă a baricadei au fost reținute și condamnate doar trei persoane. Deneș Domokoș, un miner din Petroșani care avea 28 de ani la mineriadă a făcut aproape 8 ani de închisoare, după ce a fost acuzat de tentative de omor pentru că a încercat să-i taie capul lui Marian Munteanu, liderul studenților din acea vreme. Fapta s-a petrecut în zona Universității, lângă fântâna din zonă.
Până în prezent, Deneș Domokoș este singurul miner condamnat pentru violențele din 14-15 iunie.
La fel ca și Miron Cozma, acesta dă vina pe manipularea promovată de către mass-media din acea perioadă și susține că Ion Iliescu este vinovatul moral, şi Marian Munteanu spune despre acest miner că a fost manipulat și menționează că nu el este cel care a făcut plângerea împotriva lui.
„L-au condamnat pe nefericitul acela, Deneș Domokoș, care a încercat să-mi taie capul. Asta fiindcă, într-adevăr, era un caz flagrant, mai simplu de demonstrat: tentativa de omor. Sigur că este vinovat, căci nimeni nu are dreptul să dea cu toporul în cap semenilor săi. Dar eu nu am făcut plângere împotriva lui. N-am făcut plângere împotriva nimănui”, declara Marian Munteanu.
Tot în legătură cu evenimentele de la mineriada din 1990 au mai fost arestați doi ofițeri de la UM 0215 și un maistru minier. Aceștia au intrat în casa lui Ion Rațiu de unde au furat mai multe electrocasnice și câteva zeci de mii de dolari americani, bineînţeles, după ce devastaseră tot ce le căzuseră în cale.
De ce dosarul Mineriadei din iunie 1990 este blocat în Justiție? Ar mai putea acesta să schimbe ceva în societatea românească?
Dosarul Mineriadei este blocat și plimbat de la Parchet la tribunal și înapoi de ani și ani de zile. Totul se întâmplă pentru că nu există o decizie politică, nimeni nu-și asumă judecarea acestui dosar, deşi au trecut 29 de ani de la evenimente. Lucrurile sunt la fel ca și în Dosarul Revoluției.
În luna mai, magistraţii instanţei supreme au decis, să restituie dosarul Mineriadei la procurori, fiind constatată nulitatea rechizitoriului. Toate acestea deşi procurorii militari susţin că există probe potrivit cărora 14 persoane identificate „ar fi organizat și coordonat direct atacul împotriva populaţiei civile, ceea ce ar fi dus la uciderea prin împuşcare a patru oameni, rănirea prin împuşcare a trei persoane, vătămare integrităţii fizice şi psihice a 1.269 de oameni şi privarea de libertate a altor 1.242.
În același dosar au fost introduse drept părţi responsabile civilmente mai multe instituţii ale statului, precum Ministerul Finanţelor, MAI, SRI, Parchetul General, Guvernul României, Jandarmeria Română, MApN, Ministerul Economiei.
Judecarea și soluționarea dosarului privind evenimentele de la mineriadă, din 13-15 iunie 1990, ar face în primul rând dreptate victimelor reale: familiilor celor împușcați, răniților și celor arestați. Sunt aproape 3.000 de persoane vătămate, există probe în acest sens, și acestora trebuie să li se facă dreptate. Din păcate, în condițiile actuale acest fapt nu se va petrece prea curând.
Chiar dacă dosarul va ajunge din nou în instanță, doar citarea și audierea martorilor ar dura cel puțin trei ani. Dosarul fiind retrimis la Parchet, nimeni nu știe, când și cum va ajunge să fie soluționat. Poate fi vorba de patru-cinci ani sau 30 de ani.
De când este tergiversat acest dosar, o generație a participanților la evenimente s-a stins, a doua își mănâncă pensia cât mai pot, iar a treia generație martoră, cea a elevilor și studenților se apropie cu pași repezi de pensie. Pentru că au trecut aproape 30 de ani.
Cum ar fi fost România fără Mineriade? Ne ar fi privit altfel Occidentul în tranziția lentă spre democrație și statul de drept?
România fără mineriade ar fi fost poate un stat normal, dacă cursul istoriei ar fi fost unul firesc, netulburat. Însă succesiunea regimurilor politice și dictaturile instaurate după cel de-al Doilea Război Mondial și până în anul 1990 ne-au dat peste cap obiceiurile, educația, comportamentul.
După decenii întregi de trai sub regimuri autoritare, populația a fost bulversată. Să nu uităm că, în timp ce în toate țările fostului bloc comunist, tranzițiile spre regimurile democratice au comportat șocuri reduse, România a fost sigura care s-a confruntat cu o revoluție sângeroasă, a fost traumă după traumă, frustrări acumulate care s-au revărsat violent.
Așa s-a întâmplat și cu ocazia evenimentelor din 13-15 iunie 1990. Dacă lăsăm la o parte represiunea sângeroasă din finalul manifestației, protestele acelea au însemnat mult pentru democrația românească.
Să nu uităm că cei din Piața Universității au devenit promotori ai Proclamației de la Timișoara, care prevedea introducerea unei legi a lustrației, după modelul unor țări vecine. De asemenea, tot atunci, în piață au început demersurile pentru înființarea unui post independent de televiziune (la aceea data nu exista decât postul oficial de stat).
Fenomenul Piața Universității s-a datorat unui sentiment puternic, oamenii au întrezărit speranța într-o mare de neliniști. Trecerea de la regimul dictatorial spre o aparență de libertate și democrație s-a făcut mult prea brusc, nu toţi au înțeles atunci ce pot face, unde se pot duce și că viitorul lor nu mai depinde decât de acțiunile lor.
Fără Piața Universității, fără demonstrațiile de acolo, tranziția spre democrație ar fi fost mult mai lentă decât ne putem închipui. Piața Universității a fost și rămâne un reper al universului democrației românești, de acolo s-a dat startul, de acolo a pornit totul. Poate și de aceea din ce în ce mai mulți încearcă să se revendice fără drept ca provenind dinspre această mișcare și caută să deturneze sensul și motivația altor demonstrații comparându-le cu Piața Universității.
Când va fi societatea românească pregătită în opinia dumneavoastră de reconciliere cu istoria această dureroasă de după decembrie 1989?
Nu de reconciliere ar fi vorba în primul rând. Înainte de toate trebuie făcută dreptate victimelor. Și celor care au pătimit la revoluție și celor care au fost maltratați în Piața Universității. Până nu le faci dreptate acestora nu ai ce reconciliere să faci. Ce să faci, să împaci victimele cu cine?
Există identificată prin intermediul justiției cealaltă categorie, a celor care au produs nedreptăți, a celor care au încălcat legea și au acționat violent și nejustificat? Până când instanțele nu vor decide cine și cum a acționat, nu poate fi vorba de dreptate.
În plus, mai trebuie adăugat, că cel puțin în cazul mineriadei din 13-15 iunie 1990, o reconciliere simbolică a avut loc. Există și o fotografie din care răzbat emoții greu de descris. E vorba despre Congresul PNŢCD care se desfășura, în 1991, în sala Teatrului Național. O delegație a minerilor condusă de Miron Cozma, care veniseră la București să pună umărul la desființarea guvernului Petre Roman, au intrat în sala unde se desfășura acel congres.
Pe jumătate speriați, cei prezenți i-au aplaudat pe mineri, Ion Rațiu, unul din liderii marcanți ai PNȚCD s-a îmbrățișat cu Miron Cozma, șeful minerilor. Cei care înainte îi condamnaseră, acum îi aplaudau. La fel, să nu uităm nici declarațiile lui Marian Munteanu, liderul studenților, bătut de ortaci și arestat de autorități, care tot în aceea perioadă a declarant public că i-a iertat pe mineri și nu lor le are de reproșat ceva, ci celor care i-au manipulat grosolan.
* Interviu apărut în data de 14 iunie 2019 și preluat de pe portalul Jurnaliștii.ro
